In catuse...

Sufletul este un inadaptat din punct de vedere social.
Nu-l pot lua cu mine aproape nicaieri.
Se vaita intr-una ca nu-l scot la plimabre, dar de fiecare data cand incerc sa ies cu el undeva se comporta ca un salbatic.
L-am scos in parc intr-o seara de octombrie si a luat-o razna, mirosea totul in jur, se uita ca nebunul la toti trecatorii de pe langa el, urla si ii venea sa sara in sus mereu.
Apoi am zis ca poate daca-l duc la scoala o sa se comporte civilizat, dar nu, el a inceput sa cotrobaie peste tot, sa se bage in orice activitate de-a mea, desi ii ziceam ca nu e bine ce face si ca tot el o sa aiba de suferit.
L-am luat intr-o zi cu mine la teatru, dupa ce s-a indragostit de cel putin trei oameni dintr-un foc, s-a asezat cuminte si a inceput sa boceasca impreuna cu actorii de pe scena si oricat incercam sa-i explic termenul de conventie, el plangea si mai tare.
Cel mai imprudent fapt dintre toate a fost cand am indraznit sa il rog sa vina cu mine intr-o plimabre cu trenul, nu s-a abtinut si s-a indragostit definitiv de unul dintre calatori si de atunci incerc sa-i arata zi de zi cum e viata, incerc sa-l scot din starea lui de nebunie, dar nu e chip sa razbat cu el..
Imi pare un suflet tare orgolios.

Asa ca l-am pedepsit, sufletul meu nu mai iese din casa, nu-l mai scot in parc- nici cand imi scot cainele la plimbare, nu-i mai dau voie sa vina la scoala cu mine, la teatru nu-l duc ca e multa lume..
Tot ce mai face sufletul meu e sa se uite in fiecare seara la cate un film, sa asculte zeci de melodii si sa spere.. sa spere ca intr-o zi o sa-l las sa mai vada lumina zilei..

Sufletul meu?

E un inadaptat din punct de vedere social, acum?! e in catuse!

Zile de vara...

~ Flight of the Conchords - I'm not crying ~

~(foto: Medias - iunie2008)~

Am avut o vara plina si doar acum cand toamna s-a asezat serios in viata mea, realizez cat de agitata mi-a fost vara.
Nu stiu exact daca mi-e dor de vara sau doar de anumite momente, senzatii prin care am trecut.
Mi-e dor de Amsterdamul Crinei si-al meu..
Si ca sa vezi.. rar mi s-a intamplat pe blogul asta sa scriu nume de oameni din viata mea, rar -poate chiar niciodata.. nu-mi aduc prea bine aminte.
Dar acum trebuie sa fac asta.. trebuie sa scriu despre prietenie si dor.
Mi-e dor de Amsterdam.. si nu pentru ca e cel mai "libertin" oras din Europa, ci pentru ca acolo m-am simtit eu.. nu-mi era dor de nimic din viata mea, pentru ca aveam senzatia ca le am pe toate... simteam ca respir prin fiecare por pe care-l posed..
Mi-e dor de partea aia a verii.. Si in fiecare dimineata cand ma intalnesc cu Crina constient sau inconstient timp de cateva secunde aduc in jurul meu aerul ala de dimineata tarzie in care pedalam pe canale si de noapte vie cand bateam strazile ca la noi acasa spre nicaieri.
Si mi-e dor de zilele calduroase in care plangeam de sarea camasa de pe mine pentru ca nu stiam ce mi se-ntampla.. pentru ca ma simteam prea mica si prea neputincioasa pentru ce mi se-ntampla.
Si mi-e dor de vara ce tocmai s-a terminat.. dar n-as mai vrea s-o traiesc niciodata..

Poate ca nu sunt coerenta, nici n-am de ce sa fiu, pentru ca as brava.. caci in sufletul meu acum se amesteca mii de culori, mii de stari, mii de dorinte, mii de regrete, mii de cuvinte nespuse.. mii de decizii neluate, mii de chipuri fericite, triste, obosite...

Mi-e dor de tine oriunde ai fi ..si desi mi-e dor de un "tine" ce nu exista si nu a existat, as vrea sa imi sune pe la ora 5 telefonul si sa-mi spui ca vrei sa ma vezi ,ca pe la 6 scapi si ne vedem undeva pe la Universitate..

Si dupa ce ma prostesc cu gandurile astea, ma intorc la ale mele, ma intorc la textul pe care vreau nu vreau trebuie sa-l invat pentru actorie, ma intorc la vara din amintirile mele, una din verile alea pe care le pastrezi in memorie toata viata putin distorsionate.. vara mea a fost o vara superba...

Cat despre prietenie, in timp ce-mi tastam gandurile, mi-am dat seama ca vreau sa zic prea multe despre prietenie, asa ca o sa pastrez materialul pentru un post viitor...

Ne vedem la 8 pe langa Lipscani... undeva pe Sf. Dumintru p'acolo!!

E simplu...

- L-ai facut tu? - o intreaba el pe ea.
- Nu, o colega. - ii raspunde ea, zambind.
Un timp se privesc unul pe celalalt si zambesc. In capul ei fug gandurile ca intr-o padure in miez de noapte, cand nu te poti ghida decat dupa luimna lunii. Lumina e data acum doar de reflectoarele din jurul lor.
Cat se privesc ea nu ar vrea decat sa intre-n mintea lui pentru cateva secunde sa vada ce se-ntampla acolo, dar nu reuseste nici macar sa banuiasca, caci prin fata ochilor nu-i trec decat imagini de pe strazile pe care candva le bateau impreuna tinandu-se de mana, zile agitate in care-si prindeau pentru cateva secunde privirile agatandu-se unul de altul si apoi fugeau unde aveau treaba.
Azi se agata doar de amintiri, si poate ii place asa, pentru ca azi nu mai stie sa se asculte asa cum reusea s-o faca atunci, a invatat azi sa-si reprime orice sentiment care indrazneste sa-si faca culcus in sufletul ei, nu pentru a se proteja sau pentru ca si-a invata lectia, ci doar pentru ca asa ii e mai comod.
Stie prea bine ca nu o sa mai fie niciodata asa cum a fost, nici nu-si doreste asta, pentru ca ce a fost candva nu putea fi decat un esec - din prima clipa cand s-au privit.
Traim cu esecurile noastre si rar invatam din ele, punem apoi zi de zi mii de flori peste ele, pana cand esecurile se transforma in amintiri frumoase.
Privindu-l azi si-a dat seama ca tot ce a iubit candva la el nu a fost un esec ingropat in flori, ci a fost un zambet agatat de o zi de mai in care credea ca poate schimba lumea, si odata cu lumea si viata ei.
Azi e agatata intre gandurile ei, poate nu agatata ci mai mult pierduta..

Plecand de acolo ea isi zicea ca ii e bine, le zambea oamenilor din jurul ei, radia de fericire si stia ca nu poate decat sa zambeasca pentru ca un singur moment in care obrajii si-ar fi luat repauz si lacrimile ar fi curs fara oprire. I se mai intamplase asta chiar la inceputul serii , nu ar fi vrut ca acum pe ultima suta de metri sa se arate lovita!
A zambit cand a spus :"la revedere" si a zambit apoi pe drum, desi era singura -pana-n masina cand s-a inchis a dat muzica la maxim si a inceput sa tipe si sa planga...

Unii numesc asta descarcare, altii o numesc nebunie, unii ii zic durere, ea ii zice simplu: iubire!

Scurt tratat de neputinta

Vreau sa ne jucam, uitati pentru cateva momente de toate ale voastre si hai sa ne jucam.
Jocul ii voi inventa pe parcurs, nici eu nu stiu exact unde vreau sa ajung, asa ca-l voi juca si eu in acelasi timp cu voi si astfel suntem pe picior de egalitate.

Uite, hai sa ne imaginam pentru cateva momente ca suntem cainele nostru preferat.
Hai sa incercam pentru inceput sa clipim ca el, sa privim ca el… sa respiram ca el, sa ne miscam mainile ca si cum am avea labutele lui.. sa ne miscam intreg corpul ca el.. sa incepem incetul cu incetul sa gandim ca el, sa actionam ca el… fiecare por de-al nostru sa devina brusc por de-al lui.

Poate pentru un inceput, un caine va pare oarecum dificil..

Hai sa incercam pentru cateva minute sa fim cel mai mare dusman al nostru, sau ma rog, persoana cea mai antipatica noua… sa incercam usor usor sa clipim ca respectiva persoana, sa privim… sa respiram asemenea, sa ne miscam mainile ca si cum nu ar fi ale noastre… ne se miscam si corpul in acelasi mod… sa incepem incetul cu incetul sa gandim la fel, sa actionam la fel.. fiecare por de-al nostru sa devina brusc por de-al lui.

Oare acum ne vom intelege adeversarul, il vom apara, ii vom gasi astfel circumstante atenuante?... Il vom achita de orice vina mai devreme pusa, il vom proteja?....

Poate e mult prea greu sa ne lasam atat de dusi de val, poate daca am fi intr-un mediu mai sigur am putea pune in practica exercitiu…

Hai sa incercam pentru cateva minute sa fim cel mai bun prieten al nostru, cea mai apropiata persoana noua, jumatatea noastra(cine a gasit-o).. sa incercam usor usor sa clipim ca respectiva persoana, sa privim… sa respiram asemenea, sa ne miscam mainile ca si cum nu ar fi ale noastre… ne se miscam si corpul in acelasi mod… sa incepem incetul cu incetul sa gandim la fel, sa actionam la fel.. fiecare por de-al nostru sa devina brusc por de-al lui.

L-am inteles acum pe cel de langa noi, l-am putea ajuta mai mult acum, l-am sfatui mai bine, i-am da mai mult sau mai putin timp, l-am proteja, i-am zambi sau l-am tine mai mult in brate?

NU,nu am face nimic din toate astea pentru ca noi nu am reusit sa intelegem nici macar cainele de la inceputul jocului.

Poate cel mai nimerit exercitiu ar fi sa ne oprim pentru cateva momente sa constientizam modul in care noi clipim, modul in care privim, cum respiram, cum ne miscam mainile, trupul, sa ne analizam atent modul in care gandim, modul in care actionam fata de persoanele mai sus mentionate (si nu numai)… si poate sa incercam ca fiecare por de-al nostru sa fie parte din noi, parte constienta si acceptata…

De unde a pornit totul.. din povestea unui caine fara trunchi- incercand sa inteleg ceea ce simte , am realizat ca nu stiu nimic din ceea ce simt eu, ca nu imi dau timp sa descopar toate nimicurile astea despre mine.

Nu e un manifest pentru cainii de pe strazile din Romania.. este un scurt tratat de tristete, tristetea unui vitezometru frate cu pedala de acceleratie, tristetea claxoanelor si a radioului, tristetea ceasului si a telefoanelor, tristetea mastilor si tristetea urateniei, tristetea orelor trecute si a celor ce au sa vina, tristetea momentelor pierdute si a celor ce au sa fie pierdute….

Un mic tratat despre nimic din ce ne-ar face mai umani, sau despre tot ce ne-ar putea ajuta..

Povestea unui caine fara trunchi e azi povestea unui om fara prea mult timp, caci timpul se scurge in defavoarea noastra din pacate!!

Sa ne ascundem

Tot incerc sa scriu ceva si sterg, sterg, sterg.

Nu vreau sa fac un post trist, desi cam asa ma simt acum.

As fi vrut sa ma pot departa de mine si sa scriu ceva legat de voi.

Numai ca nu prea gasesc in mine resursele necesare.

Am de citit mult, pentu un examen pe care trebuie sa-l dau saptamana viitoare, probabil de asta azi mai mult ca niciodata m-am gandit la ceea ce mi se-ntampla, ca sa mai trag de timp sa nu ma vad pusa in fata lui Eschil, Sofocle sau Euripide.

Azi am ajuns la multe concluzii..

Am ajuns sa cred ca zilnic imi lipseste curajul de a spune ceea ce simt cu adevarat, de a fi sincera cu mine si cu cei din jur. Uneori fac asta ca sa ii protejez pe cei din viata mea de unele decizii care i-ar putea rani, alteori fac asta considerand ca asa e cel mai corect si desi stiu ca am de suferit merg mai departe in decizia mea, pentru ca cei din jurul meu sa nu sufere.

Acum mi-e greu sa aleg, intre ceea ce vreau eu si ceea ce vor ei de la mine.

Mi-e greu sa decid daca cel mai bine e sa ma pedepsesc si sa traiesc dupa ceea ce ar fi moral si demn din partea mea, sau ar fi mai bine pur si simplu sa ma ghidez dupa instinctul din dotare si sa aleg varianta in care fac ceea ce consider eu ca e corect.

Pot parea aberatii, sau coduri scrise pentru unele persoane, sa le luam ca fiind si una si alta..

As vrea sa am curajul sa actionez dupa regulile mele, numai ca regulile mele nu sunt chiar atat de bine puse la punct inca si se cam bat in cap cu regulile societatii..

Trecand de la una la alta.. fara vreo prea mare leagtura..

Am inceput scoala si mi-e tare bine acolo.

Cu bune si cu rele, cu intrigi mai mult sau mai putin spectaculoase, cu ore de curs uneori interesante- alteori obositoare, cu colegi pe care vroiam sa-i reintalnesc si cu altii pe care speram sa nu-i mai vad niciodata, cu profesori noi si vechi, cu teluri mari si uneori amuzante,cu echipament de miscare- sau fara, cu clase prafuite si scaune ce scartaie...

Imi place scoala, asteptam scoala, imi lipsea scoala..

Un nou an scolar/universitar...

... oamenii se schimba, cred ca nu imi trebuie decat.. timp ca sa-i redescopar, sa le dau noi sanse si sa creez noi inceputuri.. eu pot si vreau sa ofer toate astea.. numai ca cineva trebuie sa-mi ofere si mie acelasi avantaj pe teren...