Ne facem zilnic portrete unii altora, portrete fade, insipide, lipsite de o minima originalitate.Am un mod ciudat de a ma apara in fata celor ce ma lovesc.
Nu am invatat in copilarie arta autoapararii asa cum trebuie, eu nu stiu decat sa fug, sa ma ascund in mine si acolo sa raman.
"Eu" este locul meu preferat, acolo stau linistita si ma gandesc la mine, la cei din jurul meu, la tot ce mi se intampla.
Acolo si pictez lumea, pictez oamenii din jurul meu.
Am mereu un sevalet pregatit pentru un nou portret.
Numai ca portretele mele sunt speciale, nu stiu sa pictez decat partea frumoasa a oamenilor, nu stiu sa-i pictez decat asa cum imi place sa ii tin minte.
Nu prea inteleg de ce lumea trebuie impartita in bun si rau, in alb si negru, in viata si moarte, in ura si dragoste, in minciuna si adevar...
Sau na.. inteleg numai ca mi-e frica de rau, de negru, de moarte, de ura, de minciuna.. ironic dar mi-e frica si de bine, de alb, de viata , de dragoste si de adevar...
Mi-e frica poate doar de ziua de maine, de ziua de azi.. de ce a fost.. de ce a mai ramas..de ce o sa mai fie..
Mi-e frica de zambete cu inteles, de saruturi fara dorinta, de clipe pierdute sau de oameni raniti..
Si ma revolt ca portretele mele nu vorbesc, ma revolt ca oamenii sunt cei ce trebuie sa fie sinceri... si oamenii nu au invatat inca lectia sinceritatii...
"LLORANDO POR TU AMOR"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu