Nu mi-e bine.
Si atunci cand nu mi-e bine scriu: in caiete, pe carti, pe reviste, pe telefon si atunci cand apuc si aici ,pe bietul meu blog pe care ma mai chinui sa-l mai tin in viata.
Mi-e frica!
De ce?
De faptul ca nu stiu ce se inatmpla cu mine.
Traiesc in mii de parti si nu imi gasesc puterea sa ma adun intr-un fel sau altul.
La scoala incerc sa ma concentrez, pentru ca de asta am cea mai mare nevoie.
Apoi incep sa ma pierd in probleme ce dor, probleme ce mi-au fost create fara sa-mi dau acordul.
Mi-e dor de prea multe persoane.
In zilele cu ploaie parca imi aduc aminte de toti cei pe care nu i-am mai vauzt de mult timp.
Si ... ma gandesc ...
Candva ei erau totul pentru mine, asa cum alte persoane au devenit totul pentru mine; dar timpul ne-a despartit si ne-a rupt in asa hal in cat nici un mesaj nu ne mai trimitem..
Precum vedeti ma gandesc in prea multe parti ...
Iubesc, urasc, mor in fiecare zi si renasc cu fiecare secunda cand ma uit in ochii lui.
NU stiu ce e cu mine, nu am curaj sau poate am prea mult.
Nu vreau sa mai gresesc si cu toate astea, gresesc in fiecare zi cate putin si ma pierd eu pe mine intr-0 lume total necunoscuta si nu am curajul sa pornesc sa ma caut.
Putin absurde cuvintele mele, dar mi-e prea greu sa descriu in cuvinte ceea ce mi se inatmpla.
Sunt ca o barca in mijlocul ocenaului si am cam fost prinsa de furtuna, si acum oricat as incerca sa vaslesc tot nu fac nimic , astept sa se linisteasca furtuna cat de cat... caci soarele clar trebuie sa rasara intr-o zi.
Nu sunt chiar asa depripata pe cat par.
Sunt doar speriata, nu inteleg ce mi se intampla si ca la orice film prost, nici subtitrarea nu ma prea ajuta....
"Pentru voi... cele doua femei ale mele"
