Da.. stiu ca blogul meu e citit de toata lumea!
Stiu foarte bine asta, si cu toate astea imi asum cu fiecare post o noua responsabilitate!
Probabil o sa fie un alt post din ala tragi-comic!
Momente, clipe...
Trecem in viata prin multe.
Si asta o spun eu, o pustoaica de 18 ani, nu vreau sa ma aud la 60 de ani ;))
Cu fiecare despartire invatam cate ceva.
Prima data cand am fost despartita de cineva drag, a fost cand aveam vreo 10 ani si Toto, catelul meu a fost dus undeva la tara, din tertze motive.
Aia a fost prima mea despartire.
Dureroasa, incununata de lacrimi grele.
Apoi, au urmat intr-o ordine pe care nu mi-o mai aduc aminte exact, primele "iubiri" din clasa a6-a-7a.
Dupa unul dintre "iubiri" ;)) am suferit ceva timp, sa zicem...un an aproape. =))
Daca mi-aduc bine aminte el a fost primul baiat care ma tinut de mana..a fost ceva tampit acum privind in spate, dar nu vreau sa imi aduc aminte ce drama am trait atunci, cred ca aia a fost una dintre cele mai crunte perioade din viata mea, cu siguranta datorita varstei pe care o aveam;))
Apoi deja, in cls.a8-a devenisem "puternica", si imi place sa ma joc, imi aduc aminte ca ajunsesem sa fac pe multi sa sufere cu "jocurile" mele puerile, recunosc ala era modul meu de a ma apara, invatasem ca daca ma implic emotional, la cea mai mica strangere de mana, ma ard rau, si o duc in bocete luni de zile.
Asadar clasa a 8-a a fost triumful sadismului pentru mine, si acum regret, pentru ca au exista persoane care au suferit din cauza mea, dar cine stie asa cum eu am devenit mai puternica de pe urma unor astfel de intamplari,probabil si experienta traumatizanta cu mene, a fost benefica si "educativa" pentru altii!
A inceput apoi liceul, unde eram ferm convinsa ca o sa-mi gasesc marea dragoste si ca orice boboaca, eram cu ochii-n 14-she, nu mi-a trebuit mult ca am gasit ce cautam, desi totul incepuse dintr-un orgoliu tampit de-al meu, cu trecerea timpului, "regina de gheta" [ =)) ] s-a topit, si s-a indragostit nebuneste de cel ce pentru urmatorii 2 ani urma sa-i accepte cele mai tampite si groaznice nazuri.
EL a acceptat pana si situatia in care eu ma indragostisem de un coleg, si nu stiam cum sa ma impart, o poveste frumoasa de altfel, dar cam ca toate lucrurile frumaose, nu a durat, ba mai mult ajunsese sa devina un cosmar.
Cert e ca acel EL a acceptat poate ce nimeni pe lume nu ar fi trebuit sa accepte, ba mai mult impreuna am reusit sa trecem peste toate.
A urmat apoi inevitabila deaspartire, dupa 2 ani, am hotarat sa punem punct, nu eram genul care sa mai ramana mult timp in "lesa" (termen gresit caci nu eram nici pe departe in lesa, da intelegeti voi).
Asadar, mergand mai departe in viata am dat peste un specimen, rar intalnit pe pamanat, un om, care daca ar fi fost femeie, cu unele modificari era leit : eu.
Zic asta pentru ca de prea multe ori m-am regasit in omul asta, dar acum sa fim seriosi, cine ar putea sa stea cu mine :))
Asadar, dupa o relatie... cu bune si cu rele, cu momente de vis dar si cu clipe de pur cosmar, intr-un final, bineinteles despartirea a venit, e adevarat ca probabil asta a fost despartirea care a picat in cel mai prost moment, dar am trecut peste, si acum nu pot sa-mi mai aduc aminte decat niste clipe minunate, restul oricat as vrea nu mi le mai aduc aminte (un exercitiu formidabil, incercati-l acasa ;)
Au urmat apoi mai multe incercari esuate de "relatie", una dintre ele a fost poate, cea mai traumatizanta, in urma careia am suferit cel mai mult, dar nu dupa persoana respectiva ci datorita actiunilor intreprinse de respectivul dupa despartire.
Dar cred ca asta dintre toate a fost despartirea cea mai prielnica, caci pana la urma a fost un test pentru mine, si de la agonia in care ma aflam, am reusit sa ajung pe linia de plutire, si asta e cel mai bine.
Ba mai mult, am reusit sa ma si ridic peste linia aia de plutire, ajungand chiar sa zbor spre nori.
A urmat apoi o perioada minunata, in care m-am intors la prima dragoste , acel EL pe care niciodata nu-l voi putea uita, si fata de care gresesc in fiecare zi cu cate ceva, dar care mereu stie sa ma ierte cu aceasi ochi plini de durere.
Ca in final, sa intru intr-o relatie (relatia depsre care am vorbit putin mai sus,cu persoana care ma facuse deja sa sufar enorm, prin ceea ce facuse dupa ce totul se terminase); relatie din care stiam ca nu o sa ies prea bine, stiam ce riscuri imi asum, si am avut marele curaj sa imi asum tot.
O relatie pe care acum, ca am trecut de ea, pot s-o numesc daca nu: frumoasa, macar..interesanta!
O experienta cu totul si cu totul noua, dar din care am invatat extraordinar de mule lucruri.
O relatie cu o persoana, care poate nu stie, dar ma ajutat enorm, ma ajutat sa vad altfel multe lucruri, ma ajutat fara sa vrea sa iau anumite decizi foarte importante pentru viitorul meu, si toate astea fara sa stie, si intr-un timp relativ scurt.
O relatie in care am incercat sa investesc foarte mult, dar totodata am invatat ca daca lipseste acel "ceva" degeaba te chinui.
De data asta aici a lipsit acel "ceva", dar asta nu inseamna ca a fost un esec, ci un mare pas inainte.
Si pentru asta cred ca a meritat.
Nu sunt genul de om care sa regrete fapte, sunt in schimb omul care recunoste cand e intrebat,si totodata sunt, peste toate, femeia care tine la intimiatatea ei.
De-a lungul timpului multi au zis multe, multi si-au pus si pielea la batatie pentru cele spuse, dar nu am obiceiul sa stau sa incerc sa conving pe unul sau altul de falsitatea celor afiramte de niste "unii".
Am in schimb deminitatea de a recunoaste cand e ceva de recunoscut, dar cand e vorba de viata mea particulara nu cred ca voi fi vreodata constransa sa "recunosc" ceva, caci viata mea e viata mea, si nu am chef sa o expun chiar asa de/in public!
Pot sa satisfac in schimb curiozitati, depinde in schimb de cine e persoana "curioasa". :P
Un lucru pot sa afirm: ca am avut in viata mea parte de despartiri dureroase sau mai putin dureroase, de despartiri linistitoare si despartiri triste, de despartiri frumoase si de despartiri confuze sau grele.
Tot ce pot sa spun pana acum este ca nu sunt nici pe departe monstrul ce s-a creat in jurul imaginii mele, sunt un om ca voi toti, cu vise si ambiti, cu dorinte ascunse, si ganduri sincere, cu multa iubire de dat, si cu sufletul deschis sa primesc.
Sunt deja o femeie, femeia care s-a nascut dintr-o fetita puternica, sunt femeia care azi ca si ieri si cu siguranta ca si maine: merge inainte, si mereu isi tine capul sus, caci asta e pana la urma arta de a traii.
Nu am ce sa regret, sau cu ce sa-mi fie rusine sau tema.
Nu consider ca am facut nimic in viata asta scurta de pana acum care sa ma compromita.
Pot recunoaste ca poate am facut prea multa lume sa sufere, dar fara sa vreau, fara nici cea mai mica intentie, si din pacate am realizat ca nu i-am facut sa sufere decat pe oamenii pe care i-am iubit, si care m-au iubit nebuneste...orbeste..
Si stiti ce?
Dedic in final postul asta tuturor despartirilor mele, caci fara ele nu eram cea de azi, si tuturor celor ce au trecut prin viata mea, si chiar daca au iesit sau nu, au lasat o usa deschisa in inima lor, o usa in saptele carei se mai afla inca amintirile dulci ale momentelor de vis petrecute langa mine, in fata tuturor acelora imi plac capul si imi cer iertare pentru tot ceea ce le-am facut, si le multumesc ca m-au suportat asa cum eram atunci, si ii asigur ca azi sunt alta!
Iar pentru restul despartirilor din viata mea: fie ca au fost despartiri de animale dragi ;;), de oameni minunati pe care Dumnezeu s-a gandit sa-i rapeasca mult prea repede, sau doar de despartiri de persoane mai mult sau mai putin importante in viata mea...tuturor le multumesc ca au facut parte din filmul meu, si le promit ca nu ii voi uita niciodata, chiar daca pe strada cand ii vad, ma prefact ca nu ii cunosc ;)!!
Aceasi eu, cu totul noua!
